Surasurile sunt o povara voluptuoasa pentru cel ce le imparte si pentru cel ce le primeste. O inima atinsa de delicatete greu poate supravietui unui suras duios. Tot asa, sunt priviri dupa care nu te mai poti hotari pentru nimic. Un fulg ratacitor prin aer este o imagine de zadarnicie mai sfasietoare si mai simbolica decat un cadavru. Tot asa, un parfum neobisnuit ne face mai tristi decat un cimitir, precum o indigestie — mai ganditori decat un filozof. si mai mult decat catedralele, nu ne face mai religiosi mana unui cersetor ce ne arata drumul de urmat intr-un oras mare si-n care ne-am pierdut?
Incepi a te nelinisti de Timp, cu mult inainte de a-i citi pe filozofi, privind atent, intr-un moment de oboseala, fata unui om batran. Brazdele adancite de necazuri, de sperante si de naluciri se innegresc si se pierd parca fara urma intr-un fond de intuneric, pe care „fata“ il ascunde cu greu, masca nesigura a unui abis indurerat. in fiece cuta pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi imbatranit durata. Nu atarna timpul in ridurile batranetii si nu e fiecare cuta un cadavru temporal? Fata omeneasca este folosita de demonia vremii ca o demonstratie de zadarnicie. O poate cineva privi senin in amurgul ei?
Inclina-ti ochii spre un batran cand n-ai Ecleziastul la indemana, fata lui — de care el poate fi perfect strain — te va invata mai mult ca inteleptii. Caci sunt incretituri care dezvelesc actiunea Timpului mai nemilos decat un tratat de zadarnicie. Unde sa gasesti cuvinte care sa zugraveasca eroziunea lui implacabila, inaintarea lui destructiva, cand peisajul deschis si accesibil al batranetii ti se ofera la toate colturile ca o lectie decisiva si o sentinta fara apel?
Neastamparul copiilor in bratele bunicilor sa nu fie oroarea instinctiva de Timp? Cine n-a simtit in sarutul unui batran inutilitatea infinita a timpului? De oameni ma separa toti oamenii. De-as alerga ca un nebun in cautarea mea, cine-mi spune ca nu-mi voi iesi niciodata in cale? Pe ce maidan al universului ma voi fi ratacit? Ma duc sa ma caut acolo unde se aude lumina..., caci de mi-aduc bine aminte, iubit-am altceva decat sonoritatea transparentelor? Cui nu i se pare ca dupa fiece amaraciune luna a devenit mai palida si razele soarelui mai sfioase si ca devenirea isi cere scuze, schilodindu-si ritmul, — aceluia ii lipseste baza cosmica a singuratatii. Ruptura de fiinta te face bolnav de tine insuti, incat este destul sa pronunti cuvinte ca: uitare, nefericire, despartire, pentru a te dizolva intr-un fior mortal. si atunci, ca sa traiesti, risti imposibilul: accepti viata.
A ramane singur cu intreaga iubire, cu povara infinitului erotic — iata sensul spiritual al nefericirii in dragoste, incat sinuciderile nu sunt probe ale lasitatii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii. Daca n-ar fi atenuat chinurile amoroase prin dispretul teoretic pentru femeie, toti amantii s-ar fi sinucis pana acum. stiind insa ce e ea, au introdus prin luciditate un element de mediocritate in insuportabilul acelor vapai. Nefericirea in dragoste intrece in intensitate cele mai adanci emotii religioase. Ce e drept, ea n-a construit biserici; dar a ridicat morminte, morminte peste tot.
