La citeva zile dupa despartire, Bogdan, reflectase indelung daca era bine sa-i duca sau nu hainele, care ramasesera la dinsul. Lucrurile acelea ii faceau rau, ii aminteau despre ea, traisera clipe de neuitat impreuna (nu puteau fi sterse, asa, deodata, cu buretele!), trebuia sa se descotoroseasca cit mai repede de ele, fie ca i le ducea el, fie ca venea ea, nu mai avea nicio importanta.
In cele din urma se hotarise sa i le duca el. Sunase la usa (destul de emotionat!), ea ii deschise degajata, distrata chiar, si-l privise intr-un fel ciudat, ca pe un un strain (ca pe baiatul care-i aducea pizza!), i luase punga din brate, ii multumise scurt, formal, apoi ii trintise usa in nas, lasindu-l perplex. In sinea sa (trebuia sa recunosca! ), se asteptase ca lucrurile sa decurga altfel, sperase s-o vada plingind, cerindu-i iertare, lamentindu-se, izmenidu-se, dar ea nu numai ca nu-i daduse satisfactia aceasta, facuse mai mult, ii aratase ca nici nu-i pasa, ca nu avea nimic sa-si impute sau, mai direct, ca lumea nu se oprea la dinsul (ceea ce era adevarat, deoarece se mutase tocmai acolo unde n-ar fi dorit sa calce niciodata, la amantul cu care il inselase!).
Se comportase execrabil, infantil, (dorise parca sa-l zdrobeasca sub dispretul ei!), semn ca mai tinea la dinsul, adaugind, in treacat, ca-si retragea si ultima promisiune, aceea de a se mai culca o data cu dinsul.. Plecase de acolo fara sa scoata un cuvint, fara sa priveasca in urma, intelegind (in ceasul al doisprezecilea) ca odata cu hainele se descotorosise definitiv si de dinsa…
