Voi aveti vreun talent oarecare? Chiar sunt curioasa sa aflu. Cand eram in liceu, scriam poezii. De fapt am inceput de prin scoala generala. Ma relaxa, ma facea sa ma simt bine. Mai mult decat atata imi permitea sa visez la lucruri pe care altfel nu aveam cum sa le cunosc. Aveam vreo doua caiete de poezii, si scriam cu atata placere, incat nimic nu ma putea perturba.
Doar ca mi-am tinut ascuns talentul asta o buna bucata de timp. Fiindca nu mi se parea ca am nu stiu ce talent. Poeziile mele, aveau rime din astea super simple, nu evidentiau nimic special. Prin urmare nu aveam de ce sa ma laud sau sa spun cuiva ca stiu sa scriu poezii. Insa toate astea s-au schimbat odata ajunsa la liceu. Dintr-una intr-alta, una dintre prietenele mele a aflat, si a insistat un an intreg sa ii arat poeziile. Si ca sa scap de gura ei, i le-am aratat. Ea, la randul ei, i le-a aratat profesoarei noastre de romana. Am crezut ca mor de rusine. Dansa m-a luat deoparte si mi-a spus ca nu sunt nise poezii exceptionale, dar cu multa munca, as putea ajunge sa scriu poezii mult mai frumoase, mai de suflet, daca pot sa spun asa. Au aflat apoi mai multi profesori cu care aveam ore, si toti ma trimiteau la tot felul de concursuri. Dar nu intotdeauna alegeam sa merg, fiindca daca nu imi placea tema concursului nu puteam scrie nici cea mai urata poezie. Si uite asa, toata scoala a aflat de talentul meu, si diriginta de la vremea aceea, m-a rugat sa scriu pentru revista liceului.
De ziua mea, tocmai cand intram in clasa a douasprezecea, prietenele mele, mi-au facut un cadou extraordinar. Mi-au facut o carte cu toate poeziile pe care le scrisesem pana atunci. Eram atat de incantata. Mi-au povestit ca au scris pana si la emisiuna Surprize Surprize, dar ca nu le-a raspuns nimeni. Inca mai am cartea respectiva si am sa o arat si nepotilor mei.
Cred ca a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit in viata mea. Ai mei chiar au crezut ca acea carte va fi gasita in librarii, insa nu a fost asa. Oricum a fost suficient si pentru cat au facut fetele.
