Ce e mai just fata de propria persoana? sa-ti instaurezi un regim propriu in fata caruia sa pledezi nevinovat continuu, sa iti urmezi oricum si lipsit de griji gandul ori sa ii lasi pe cei din jur sa te ghideze prin propriile greseli?
De cate ori ne gandim daca suntem intr-adevar fericiti cu ceea ce am realizat, sau de ce mai spunem "eu sunt implinit, am o familie, am casa, am masina, am ce manca, ce-mi mai lipseste? " exact fericirea... armonia cu sinele. dar chiar?! oare ce ne mai lipseste ca sa putem fi fericiti cu adevarat? oare vom fi vreodata?
Eu cred ca oamenii nu ar trebui sa se multumeasca niciodata cu ce au realizat (exceptandu-i pe conservatorii care traiesc pentru familie, pentru a-si creste un copil, pentru stabilizarea locului de munca, pentru o locuinta de lux, pentru o masina mai buna pentru toate rahaturile astea materiale pe care sigur nu le luam cu noi dupa ce parasim acest trecator trup, cum tanjeste si Lucian Blaga)
Eu cred ca macar noi tinerii ar trebui sa nu fim multumiti de noi si sa luptam continuu, fara a ne gandi la binele natiunii, fara a ne gandi la ce se intampla in tara. atunci cand esti egoist, atunci poti face cu adevarat ceva maret. vrei sa lupti pentru tine, sa ajungi un actor mare, un om de afaceri important (care sa nu uite de unde a plecat), un cantaret apreciat caruia sa nu i se urce drogurile la cap sau faima sau alte porcarii, un om respectat de societatea in care traieste pentru ca a facut mult bine, neconditionat, fara a cere, fara a impune...
Eu cred ca noi putem mai mult doar ca uitam sa mai cautam, ne complacem in nefericirea momentului, un moment care devine vesnic in sufletele noastre, un moment care ne suge de viata si ne lasa seci. ne complacem in tot ceea ce se intampla si ne plangem ca nu suntem fericiti tocmai pentru ca telurile pe care ni le-am fixat nu sunt cele pe care am vrea sa le atingem sau sunt pure iluzii pe care ni le samantam inconstient in creierul asta putred pe care il anihilam toto mai mult, in loc sa il dezvoltam...
De cate ori ne gandim daca suntem intr-adevar fericiti cu ceea ce am realizat, sau de ce mai spunem "eu sunt implinit, am o familie, am casa, am masina, am ce manca, ce-mi mai lipseste? " exact fericirea... armonia cu sinele. dar chiar?! oare ce ne mai lipseste ca sa putem fi fericiti cu adevarat? oare vom fi vreodata?
Eu cred ca oamenii nu ar trebui sa se multumeasca niciodata cu ce au realizat (exceptandu-i pe conservatorii care traiesc pentru familie, pentru a-si creste un copil, pentru stabilizarea locului de munca, pentru o locuinta de lux, pentru o masina mai buna pentru toate rahaturile astea materiale pe care sigur nu le luam cu noi dupa ce parasim acest trecator trup, cum tanjeste si Lucian Blaga)
Eu cred ca macar noi tinerii ar trebui sa nu fim multumiti de noi si sa luptam continuu, fara a ne gandi la binele natiunii, fara a ne gandi la ce se intampla in tara. atunci cand esti egoist, atunci poti face cu adevarat ceva maret. vrei sa lupti pentru tine, sa ajungi un actor mare, un om de afaceri important (care sa nu uite de unde a plecat), un cantaret apreciat caruia sa nu i se urce drogurile la cap sau faima sau alte porcarii, un om respectat de societatea in care traieste pentru ca a facut mult bine, neconditionat, fara a cere, fara a impune...
Eu cred ca noi putem mai mult doar ca uitam sa mai cautam, ne complacem in nefericirea momentului, un moment care devine vesnic in sufletele noastre, un moment care ne suge de viata si ne lasa seci. ne complacem in tot ceea ce se intampla si ne plangem ca nu suntem fericiti tocmai pentru ca telurile pe care ni le-am fixat nu sunt cele pe care am vrea sa le atingem sau sunt pure iluzii pe care ni le samantam inconstient in creierul asta putred pe care il anihilam toto mai mult, in loc sa il dezvoltam...
- eu cred in egoism, eu cred in invidualitate si in raul necesar
- eu cred in puterea sinelui de a exista impotriva vantului
- eu cred ca atunci cand esti multumit devii pasiv, si meriti sa fii alungat din viata
- eu cred in mine, in ratiunea mea, imi apar mereu gandurile daca ele sunt atacate, indiferent ce fel, de cine sau cand, eu ma respect
- eu cred ca daca ma opun exist. chiar daca din cauza ca asta e de fapt caracterul meu, sa fiu in contradictie cu tot, cu toti
- eu cred ca daca urli tare si raspicat: “mie nu-mi place curcubeul”, risti sa fii acuzat la inceput, poate macar de micutii care sunt fascinati de acest fenomen al naturii
- eu cred ca unii inca mai au putere sa dea un sens formei in care se zbat
